I hate this part right here.... cand trebuie sa ma incurajez singura, cand trebuie sa accept ca oricat de mult am incercat nu a fost destul. Nu sunt persoana care face lucrurile pe jumatate, niciodata. Cum se intampla sa fiu fortata de imprejurari sa nu ma mai recunosc pe mine? Nu am sa ma plang ca nu am avut timp sau ca este prea greu pentru ca nu e asa. Pur si simplu te consuma. Un ritm prea rapid si prea radical. Colegii scriu despre asta, nu sunt singura. Ma simt cumva mai bine. Si totusi sunt acei care au reusit si care obtin ce isi doresc...Inca nu pot sa imi dau seama cand am parasit turma celor care stiu...
Ce pot sa-mi zic? Vreau sa pot mai bine, dar daca imi propun si nu o sa reusesc o sa fiu si mai dezamagita. Ce ar trebui sa fac? Sa risc ... sa las lucrurile asa cum sunt... sa profit la maxim de celelalte posibilitati? De cand am inceput sa iau eu deciziile?
It's twisted...and honest...
Deci fata mea, mi-e drag pana la lacrimi tot ce scrii. Cand iti citesc cuvintele insiruite prin tot blogul acesta, parca-mi citesc gandurile de acum cativa ani si unele care inca le mai am. Iti multumesc ca imi scrii gandurile ca sa mi le poata citi si alte persoane. Merita! Sunt ganduri frumoase, curate, mature si pline de "eu"(adica un "eu" al fiecaruia dintre noi, cred eu) ;))
RăspundețiȘtergereScrii foarte frumos si inchegi frumos ideile...e pacat sa te opresti...
Eu te sustin pana la capat!