Unde fugi?

Am vorbit de multe ori despre graba din fiecare din noi. De ce ne grabim si spre ce alergam? Lucrurile sunt date cu un scop asa si nu alt fee si noi incercam sa schimbam o ordine naturala ca pana la urma sa realizam ca de fapt am gresit. Sa ne gandim la modul realist ca tot timpu ne dam seama ca am procedat gresit si trebuia sa asteptam, sa-i acordam ragaz.

N-o sa vorbesc despre dumnezeu, poate ar trebui. Poate s-ar potrivi, dar nu cred in el si nici in litera mare cu care ar trebui sa ii scriu numele.

Sa nu te mire ca te va respinge pentru ca esti grabit, pentru ca nu ai rabdare sa astepti sa vezi ce vrea ea de la viata. Se intampla ca poate nu credeti la fel sau poate nu va potriviti sau poate nu va veti modela niciodata unul dupa altul.

Sau va potriviti si va dati seama ca ati stricat totul pentru ca nu le-ati lasat asa...naturale...

Unde fugi?

Imi pare rau...

Cum poti sa te apropii de cineva daca nu vorbiti, nu iti spune ce simte si nu ti se destainuie tie? Cum banuiesti ca o stii daca de fapt nici nu ai avut ocazia sa o cunosti? Sau poate ai avut... dar ai fost prea prins in ale tale si ea (persoana) in ale ei si nu a fost timp... sau a fost... dar nu l-ai vazut...

Si dupa toate astea, desi nu stii, te duci si jignesti, intri cu ciubotele si nici macar nu te stergi si ea iti spune ca nu e bine... si iti dai seama... si repari ...sau incerci.

Imi pare rau...

Un pic de discriminare... despre manelisti

Nu exista nici o metoda prin care ii poti demonstra unui manelist ca este prost. Manelistii s-au nascut cu aceasta trasatura de caracter prin care ei se cred destepti. Orice ai spune tu esti cel injurat, cel care nu intelege. Nu conteaza daca ai dreptate ( si ai dreptate, din oficiu), pentru ei tu esti prost si ei stiu mai bine.

Cum adica generalizez? Dar nu exista manelisti destepti. Ai vazut tu vreunul? :-o

Nu am nimic cu muzica pe care o asculta, nu din acest motiv ii incadrez intr-o grupa speciala de oameni. Pur si simplu sunt oameni convinsi ca ei "are bani, dusmani si femei". Adica sa fim seriosi, noi doar suntem invidiosi pe acesti indivizi pentru ca ei se descurca. NU, n-au nici o facultate ( sau intentioneaza sa se lase, pentru ca el are treburi mai serioase de facut ) si nu din cauza ca nu isi permit, ci pentru ca ei considera facultatea o pierdere de timp. Ei sunt smecheri si vor sa se angajeze sau sa-si faca afacerea lor pentru ca au tot ce le trebuie.

Sa va povestesc de visul unui manelist: el vrea sa ajunga sofer la o firma sau sa faca comisioane, ceva de genul acesta. Nu e super?? Voi ati indraznit vreodata sa visati la asa ceva?

Aaa... un ultim sfat: nu incercati sub nici o forma sa ii explicati vreunui manelist ca greseste si ca are nevoie de facultate. Va injura. Atat stie.

Observatie: toate cele spuse in acest post il exclud pe Cristi, intrucat el nu se incadreaza acestor calitati, in ciuda faptului ca este manelist.

Cheer up!

I hate this part right here.... cand trebuie sa ma incurajez singura, cand trebuie sa accept ca oricat de mult am incercat nu a fost destul. Nu sunt persoana care face lucrurile pe jumatate, niciodata. Cum se intampla sa fiu fortata de imprejurari sa nu ma mai recunosc pe mine? Nu am sa ma plang ca nu am avut timp sau ca este prea greu pentru ca nu e asa. Pur si simplu te consuma. Un ritm prea rapid si prea radical. Colegii scriu despre asta, nu sunt singura. Ma simt cumva mai bine. Si totusi sunt acei care au reusit si care obtin ce isi doresc...

Inca nu pot sa imi dau seama cand am parasit turma celor care stiu...

Ce pot sa-mi zic? Vreau sa pot mai bine, dar daca imi propun si nu o sa reusesc o sa fiu si mai dezamagita. Ce ar trebui sa fac? Sa risc ... sa las lucrurile asa cum sunt... sa profit la maxim de celelalte posibilitati? De cand am inceput sa iau eu deciziile?

It's twisted...and honest...

Vine, vine, vine, vineeeeee.....

E weekendu ala. De care m-am temut toata perioada asta de cand a inceput facultatea. Si nici macar nu e mare chestie pentru ca o sa mai fie multe ca el. Ceea ce-l face special este ca este PRIMUL weekendu dinaintea examenelor. E nou pentru mine si ma gandesc ca o sa fac multe greseli pentru ca nu o sa stiu cum se procedeaza. Facultatea e perioada asta in care fiecare invata sa se descurce in viata, poate sa se strecoare neobservat. Cred ca data viitoare o sa stiu mai bine langa cine sa ma asez, ce fel de atitudine sa am, cu cat timp inainte sa vin. Acuma e totul random... sper si eu ca o sa fie bine. Am invatat si ar trebui sa fiu rasplatita... sau nu voi fi pentru ca nu e asa corect cum ar trebui. Oricum data viitoare o sa stiu mai bine.

Nu ma astept la rezultate prea extraordinare. Ma astept sa fiu speriata si sa ma inrosesc. Ma astept ca dupa aia sa zic..."asta o fost tot? pentru asta m-am stresat atata?". S-ar putea sa nu fie asa...ma astept si la asta...

Toata lumea pana acum mi-a zis ca sesiunea este ca bacul. "Gandeste-te ca dai bacu de 2 ori pe an!" ... Ma gandesc acuma: pe naiba! nu-i adevarat! La bac am fost mult mai stresata ... sesiunea e ceva care vine, trece, nu-mi decide viitorul. Si lucrul cel mai important la care ma gandesc este ca e alegerea mea ce note am.

O sa fie o saptamana ciudata, noua, ingrozitoare si totusi... abia astept...

Azi mi s-a implinit un vis!

Azi mi s-a implinit un vis. Nu unul oarecare, unul maret. Nu speram in sinea mea sa ajung sa traiesc acest moment atat de repede. Chiar daca am spus prietenilor ca se va intampla si ca abia astept, sincer, acum imi dau seama ca nu credeam nici eu in implinirea lui. Cum e cu visatul asta?

Eu cred intr-un...cliseu, daca vreti sa-l numiti asa. Consider ca oamenii traiesc din si pentru vise, in sensul ca visele sunt ceea ce ii tine in viata din punct de vedere spiritual. Pana la urma viata este alcatuita din placeri: materiale, spirituale etc. Aceste placeri, dupa cum spune si numele, sunt de fapt dorinte: vise. Odata neimplinite, ele devin goluri, sau spatii neumplute in sufletul omului, spatii regretate mereu.

Un alt aspect de retinut este faptul ca exista un timp anume pentru fiecare vis. Un fel de "moment potrivit".

Ciudat... cand am inceput sa scriu acest post, eram fericita... acum sunt melancolica...

Sa fi fost momentul potrivit?! Sper sa stiu sa apreciez visul meu...

Pentru ca ceea ce vad, e doar in capul meu!

Mi s-a intamplat astazi sa judec gresit o persoana, nu neaparat datorita unor prejudecati de-ale mele, ci doar pentru ca nu m-am oprit o secunda sa o cunosc mai bine. Este adevarat ca oamenii sunt grabiti in sensul lor si din acest motiv nu se fac intelesi sau exprima eronat intentiile lor. Pana la urma este foarte important sa astepti o interactiune cu cei din jurul tau (si nu ma refer la o mica discutie de la tigara) pentru a-ti da seama ce fel de persoana este respectiva/ul.

Asa cum banuiti, persoana respectiva mi-a demonstrat ca de fapt nu m-a privit de sus nici o secunda, nu s-a gandit la mine ca la cineva inferior doar pentru ca sunt fata si exemplele pot continua. Mi-am dat seama ca de fapt eu nu m-am exprimat bine in legatura cu ceea ce vreau si drept dovada nici nu am fost inteleasa. Chiar daca astazi am avut dovada clara ca pot gresi foarte mult, intr-un fel ma simt bine si ma bucur pentru ca am fost capabila sa inteleg greseala mea si astfel stiu ca nu o voi mai repeta.

Concluzia ar fi una foarte simpla: oamenii deformeaza realitatea si nici macar nu se sinchisesc sa corecteze acest lucru. E ca proverbul ala vechi: "Cine fura azi un ou, maine va fura un bou!"... confuziile cresc exponential...

Pana cand ne lipim inima cu plasturi?

Sa fie oare adevarat ca uneori nu ne dam seama cand ajungem la limita? Continuam sa facem acelasi lucru, ignorand raul si ceea ce nu ne place, inchidem ochii la nedreptati si ne complacem intr-o lume de plastic.

X: "De ce alege o fata sa nege sentimentele sale pentru un baiat crezand ca astfel se protejeaza? Oare nu e mai bine, fata draga, sa incerci inca o data, macar de-ar fi pentru ultima data, sa o faci sa mearga? Ti-ai pus sufletul in mainile lui si acum renunti?"

Y: "Da. Renunt. Asa simplu (aparent). Nu imi pot calca viata in picioare doar de a dragul de a nu pierde ce am acum. Poate va fi mai bine, sau poate nu va mai fi niciodata la fel de bine. E un risc pe care mi-l asum, constienta fiind ca trebuie sa fac alegerea asta."

Pentru ca a ajuns la limita cand poate accepta anumite "chestii marunte" (vesnicul cliseu). Lucrurile astea se aduna si e ca si cum fulgi mici de zapada formeaza un bulgare care daca vine spre tine.... doare... nu-i asa?

Se protejeaza de bulgare... ca sa nu fie mai greu mai tarziu... o inteleg...

Ce ai face cu banii daca ai castiga 1000 euro?

Poate o sa credeti ca este o intrebare clasica, plicticoasa si, de ce nu, enervanta. Am ales aceasta suma pentru ca nu este una colosala (prin urmare, nu-ti poti cumpara vila, masina si femei :D), dar nici una foarte mica. Ma intereseaza sa stiu care ar fi valorile voastre si ce ati prefera sa faceti cu acesti bani.

Iata cateva repere:
1. sa ii cheltui pe nimicuri ( in sensul de mici placeri materiale)
2. sa ii strang la "ciorap"
3. sa ii folosesc pentru a ajuta pe cineva (aici intra: cadouri, actiuni umanitare etc.)

ps: Foarte curioasa :">

Adica ce-i aia sa fiu responsabil?

Ma gandeam astazi la responsabilitate (apropo de o mica intamplare) si la cat de greu sau usor este pentru unii sa accepte sensul acestui cuvant. Bun, in teorie cu totii stim ce inseamna sa fii un om responsabil si ce calitati ar trebui sa ai si cum ar trebui sa te porti in anumite situatii date (relevante pentru acest aspect al realitatii). Dar mai bine o sa-l citez pe profu de engleza "de ce nu aplicam daca stim in teorie?! Adica cum vine asta ca stim, dar nu stim?!". Cam asa vine treaba asta si in realitate: pana la urma stim cum ar trebui sa facem, dar ceea ce este cu adevarat greu este sa decidem pentru cine/ce, fata de cine/ce suntem responsabili. Adica cum? Nu sunt valorile astea care ni le definim noi insine....general valabile? Daca aleg sa fiu un om cinstit (spre ex) nu voi fi asa cu toata lumea?

Ajung la concluzia ca sunt trei tipuri de oameni:

1. cei ce accepta necesitatea responsabilitatii, dar nu pun in practica si rezulta a fi superficiali, mediocri
2. cei ce nu accepta importanta responsabilitatii si nu te poti baza pe ei
3. cei ce inteleg responsabilitatea si nu o trateaza ca o obligativitate, ci ca un bine fiintei lor, acestia din urma fiind oameni de incredere

Toata aceasta "filosofie" pentru ca ma gandeam cati dintre noi au curajul sa se implice intr-un proiect si sa faca cu adevarat ceva si cati nu se "afirma" doar de dragu de a nu-si tine mana in buzunar?

Adica vreau sa zic: care e diferenta dintre un ou mare si un ou mic?

Esti pe cont propriu!

Ma aflu la sfarsitul saptamanii numarul 3 din primul meu semestru de facultate si cred ca este pentru prima oara cand imi dau seama cu adevarat ca sunt pe cont propriu. Intotdeauna mi s-a parut ca toata lumea vrea sa se amestece in viata mea si sa o dirijeze (sunt sigura ca nu sunt singura in aceasta situatie), iar acum imi dau seama cat de usor imi era sa astept indicatii unde sa merg si ce sa fac. Acum parca imi lipseste... Nimeni nu are grija ta si nimeni nu iti spune ce sa faci, ce ai nevoie, unde sa cauti etc. De unde gandurile astea? Din faptul ca astazi am intrat intr-un mic dialog cu o doamna care era in holul facultatii, la rand la secretariat, ghici pentru ce: sa ii rezolve fiului ei niste probleme marunte legate de cateva adeverinte, abonamente la mijlocul de transport... Am ramas destul de surprinsa cand mi-am dat seama ca la 20 de ani si unii din colegii mei inca se bazeaza pe altii sa le faca treburile. Ma rog...asta era o chestiune destul de frecventa in liceu, dar nu se presupune ca ne maturizam?!

Cine a zis ca e usor?

Postul meu e mai mult un semnal de alarma: vrem sau nu, ne place sau nu, intram intr-un soi de joc ciudat si incalcit (as spune eu) pe care il numim viata.

Poate va ganditi: dar eu m-am maturizat! Eu as zice ca e doar o senzatie...care mai are un drum lung pana la certitudine...

aaa...era sa uit: de la ce vine poza?