Ma aflu la sfarsitul saptamanii numarul 3 din primul meu semestru de facultate si cred ca este pentru prima oara cand imi dau seama cu adevarat ca sunt pe cont propriu. Intotdeauna mi s-a parut ca toata lumea vrea sa se amestece in viata mea si sa o dirijeze (sunt sigura ca nu sunt singura in aceasta situatie), iar acum imi dau seama cat de usor imi era sa astept indicatii unde sa merg si ce sa fac. Acum parca imi lipseste... Nimeni nu are grija ta si nimeni nu iti spune ce sa faci, ce ai nevoie, unde sa cauti etc. De unde gandurile astea? Din faptul ca astazi am intrat intr-un mic dialog cu o doamna care era in holul facultatii, la rand la secretariat, ghici pentru ce: sa ii rezolve fiului ei niste probleme marunte legate de cateva adeverinte, abonamente la mijlocul de transport... Am ramas destul de surprinsa cand mi-am dat seama ca la 20 de ani si unii din colegii mei inca se bazeaza pe altii sa le faca treburile. Ma rog...asta era o chestiune destul de frecventa in liceu, dar nu se presupune ca ne maturizam?!Cine a zis ca e usor?
Postul meu e mai mult un semnal de alarma: vrem sau nu, ne place sau nu, intram intr-un soi de joc ciudat si incalcit (as spune eu) pe care il numim viata.
Poate va ganditi: dar eu m-am maturizat! Eu as zice ca e doar o senzatie...care mai are un drum lung pana la certitudine...
aaa...era sa uit: de la ce vine poza?
