Pentru ca ceea ce vad, e doar in capul meu!

Mi s-a intamplat astazi sa judec gresit o persoana, nu neaparat datorita unor prejudecati de-ale mele, ci doar pentru ca nu m-am oprit o secunda sa o cunosc mai bine. Este adevarat ca oamenii sunt grabiti in sensul lor si din acest motiv nu se fac intelesi sau exprima eronat intentiile lor. Pana la urma este foarte important sa astepti o interactiune cu cei din jurul tau (si nu ma refer la o mica discutie de la tigara) pentru a-ti da seama ce fel de persoana este respectiva/ul.

Asa cum banuiti, persoana respectiva mi-a demonstrat ca de fapt nu m-a privit de sus nici o secunda, nu s-a gandit la mine ca la cineva inferior doar pentru ca sunt fata si exemplele pot continua. Mi-am dat seama ca de fapt eu nu m-am exprimat bine in legatura cu ceea ce vreau si drept dovada nici nu am fost inteleasa. Chiar daca astazi am avut dovada clara ca pot gresi foarte mult, intr-un fel ma simt bine si ma bucur pentru ca am fost capabila sa inteleg greseala mea si astfel stiu ca nu o voi mai repeta.

Concluzia ar fi una foarte simpla: oamenii deformeaza realitatea si nici macar nu se sinchisesc sa corecteze acest lucru. E ca proverbul ala vechi: "Cine fura azi un ou, maine va fura un bou!"... confuziile cresc exponential...

Pana cand ne lipim inima cu plasturi?

Sa fie oare adevarat ca uneori nu ne dam seama cand ajungem la limita? Continuam sa facem acelasi lucru, ignorand raul si ceea ce nu ne place, inchidem ochii la nedreptati si ne complacem intr-o lume de plastic.

X: "De ce alege o fata sa nege sentimentele sale pentru un baiat crezand ca astfel se protejeaza? Oare nu e mai bine, fata draga, sa incerci inca o data, macar de-ar fi pentru ultima data, sa o faci sa mearga? Ti-ai pus sufletul in mainile lui si acum renunti?"

Y: "Da. Renunt. Asa simplu (aparent). Nu imi pot calca viata in picioare doar de a dragul de a nu pierde ce am acum. Poate va fi mai bine, sau poate nu va mai fi niciodata la fel de bine. E un risc pe care mi-l asum, constienta fiind ca trebuie sa fac alegerea asta."

Pentru ca a ajuns la limita cand poate accepta anumite "chestii marunte" (vesnicul cliseu). Lucrurile astea se aduna si e ca si cum fulgi mici de zapada formeaza un bulgare care daca vine spre tine.... doare... nu-i asa?

Se protejeaza de bulgare... ca sa nu fie mai greu mai tarziu... o inteleg...

Ce ai face cu banii daca ai castiga 1000 euro?

Poate o sa credeti ca este o intrebare clasica, plicticoasa si, de ce nu, enervanta. Am ales aceasta suma pentru ca nu este una colosala (prin urmare, nu-ti poti cumpara vila, masina si femei :D), dar nici una foarte mica. Ma intereseaza sa stiu care ar fi valorile voastre si ce ati prefera sa faceti cu acesti bani.

Iata cateva repere:
1. sa ii cheltui pe nimicuri ( in sensul de mici placeri materiale)
2. sa ii strang la "ciorap"
3. sa ii folosesc pentru a ajuta pe cineva (aici intra: cadouri, actiuni umanitare etc.)

ps: Foarte curioasa :">

Adica ce-i aia sa fiu responsabil?

Ma gandeam astazi la responsabilitate (apropo de o mica intamplare) si la cat de greu sau usor este pentru unii sa accepte sensul acestui cuvant. Bun, in teorie cu totii stim ce inseamna sa fii un om responsabil si ce calitati ar trebui sa ai si cum ar trebui sa te porti in anumite situatii date (relevante pentru acest aspect al realitatii). Dar mai bine o sa-l citez pe profu de engleza "de ce nu aplicam daca stim in teorie?! Adica cum vine asta ca stim, dar nu stim?!". Cam asa vine treaba asta si in realitate: pana la urma stim cum ar trebui sa facem, dar ceea ce este cu adevarat greu este sa decidem pentru cine/ce, fata de cine/ce suntem responsabili. Adica cum? Nu sunt valorile astea care ni le definim noi insine....general valabile? Daca aleg sa fiu un om cinstit (spre ex) nu voi fi asa cu toata lumea?

Ajung la concluzia ca sunt trei tipuri de oameni:

1. cei ce accepta necesitatea responsabilitatii, dar nu pun in practica si rezulta a fi superficiali, mediocri
2. cei ce nu accepta importanta responsabilitatii si nu te poti baza pe ei
3. cei ce inteleg responsabilitatea si nu o trateaza ca o obligativitate, ci ca un bine fiintei lor, acestia din urma fiind oameni de incredere

Toata aceasta "filosofie" pentru ca ma gandeam cati dintre noi au curajul sa se implice intr-un proiect si sa faca cu adevarat ceva si cati nu se "afirma" doar de dragu de a nu-si tine mana in buzunar?

Adica vreau sa zic: care e diferenta dintre un ou mare si un ou mic?

Esti pe cont propriu!

Ma aflu la sfarsitul saptamanii numarul 3 din primul meu semestru de facultate si cred ca este pentru prima oara cand imi dau seama cu adevarat ca sunt pe cont propriu. Intotdeauna mi s-a parut ca toata lumea vrea sa se amestece in viata mea si sa o dirijeze (sunt sigura ca nu sunt singura in aceasta situatie), iar acum imi dau seama cat de usor imi era sa astept indicatii unde sa merg si ce sa fac. Acum parca imi lipseste... Nimeni nu are grija ta si nimeni nu iti spune ce sa faci, ce ai nevoie, unde sa cauti etc. De unde gandurile astea? Din faptul ca astazi am intrat intr-un mic dialog cu o doamna care era in holul facultatii, la rand la secretariat, ghici pentru ce: sa ii rezolve fiului ei niste probleme marunte legate de cateva adeverinte, abonamente la mijlocul de transport... Am ramas destul de surprinsa cand mi-am dat seama ca la 20 de ani si unii din colegii mei inca se bazeaza pe altii sa le faca treburile. Ma rog...asta era o chestiune destul de frecventa in liceu, dar nu se presupune ca ne maturizam?!

Cine a zis ca e usor?

Postul meu e mai mult un semnal de alarma: vrem sau nu, ne place sau nu, intram intr-un soi de joc ciudat si incalcit (as spune eu) pe care il numim viata.

Poate va ganditi: dar eu m-am maturizat! Eu as zice ca e doar o senzatie...care mai are un drum lung pana la certitudine...

aaa...era sa uit: de la ce vine poza?